Bucuria de a dărui

Atunci când oferi un cadou, când ajuţi un om sau îi faci o surpriză, pentru cine o faci?

 

Acest “pentru cine” are câteodată o importanţă mai mare decât gestul în sine. 

Pentru unii oameni, a te lăuda cu faptul că ai donat sau că ai ajutat pe cineva este un păcat. Gestul trebuie făcut cu modestie, dacă tot îl faci. Pentru alţii, a dărui este un pansament pentru propriul suflet, dăruim mai mult atunci când aflăm veşti proaste sau când ne simţim vinovaţi de ceva şi vrem cumva să compensăm. Dacă dăruieşti gândindu-te doar la celălalt, fără să aştepţi nicio recompensă sau recunoaştere, este în regulă, e o faptă bună. Altfel, rişti priviri dezaprobatoare.

Eu cred că indiferent de motivul pentru care o faci, a ajuta este bine. Avem această putere. Dacă poţi să cumperi un cadou, să ajuţi un copil  sau să donezi bani pentru o emisiune de radio, e bine pentru noi toţi să o faci. Vino să “te lauzi”, să îmi aminteşti şi mie că pot să fac acelaşi lucru şi să te felicit. Sunt lucruri care ne bucură în fiecare zi şi care fără donaţii nu ar mai exista. Sunt copii vindecaţi, case restaurate, tineri încurajaţi sa creeze, invenţii de tot felul.

Nu cred  că lipsa de modestie este problema, ci lipsa de iniţiativă şi de dorinţă în a face. Este uşor să stai pe margine şi să critici. Este şi mai uşor să îţi pui căştile şi să nu mai auzi nimic. Este destul de greu să cauţi proiecte care îţi plac, care te inspiră şi pe care poţi să le faci să se întâmple. Partea frumoasă este că o dată ce le-ai găsit, eşti cineva pentru cineva pe care îl admiri. Exişti şi tu acolo, în ideea aia bună. Şi asta în sine cred că e o mare bucurie.

Orgolii

Involuntar ajung să mă compar cu alţii. În copilărie comparam neajunsurile noastre cu abundenţa familiei de la etajul inferior. Mama compara notele mele cu ale lor. Nota 10 era 10 doar dacă a copilului vecinei era 9, altfel lucrarea a fost uşoară. Nici sistemul nu ne-a ajutat, din contră. Pe lângă ambiţia părinţilor, a apărut şi lupta între copii pentru cele mai bune note. Notele ne asigurau un loc la un liceu bun. Mate-info – cuvinte magice care deschideau porţi spre vieţi de succes. Unii le au. Unii s-au pierdut în labirint. A rămas vocea de a fi mai bun decât celălalt. La muncă, la jocuri, în relaţii, etc.

Sunt oameni care aleg să o ignore conştient. Pe unii îi impulsionează să muncească mai mult, să-şi demonstreze corect superioriatea. Altora însă, le şopteşte viclean că pot fi mai buni demonstrând că ceilalţi sunt răi. Răul din ei vede răul din alţii. Şi uite aşa, o lume cu chiote de copii, cu dragoste, cu pace devine pentru unii un câmp de luptă. Ne contrazicem, luptăm pentru ultimul cuvânt, pentru impunerea punctului de vedere, pentru justificarea nevinovăţiei. Se fac tabere şi bisericuţe, se consumă energie, se nasc conflicte, se sting cu durere.  E ca un foc de tabără în care ardem lemnele cu care am fi putut construi o cabană. Uneori suntem conştienti, dar scânteile, spectacolul ne hipnotizează şi ne fac să mergem să căutam alte şi alte lemne. Când obosim, se găsesc câţiva care să ne impulsioneze. Ardem şi brad, ardem orice. 

Se face dimineaţă. Natura îşi urmează ritmul, florile se scutură de rouă, în Paris se deschid cafenelele, o mama îşi hrăneşte copilul la sân, marea e calmă, iar noi suntem frânţi şi mirosim îngrozitor a fum. Pentru ce?

Limitarea oamenilor puternici

Sunt in tren si citesc despre preocuparea antreprenorilor din Romania pentru scaderea natalitatii. Spun ca daca discrepanta dintre numarul de tineri si cel de persoane in varsta se mentine sau chiar creste, nici ei nu vor mai avea pe cine angaja. Ma bucur ca au pus si astfel de subiecte pe masa insa sunt curioasa ce fel de solutii vor gasi pentru a convinge o generatie de oameni puternici,care stiu ce este cel mai bine pentru ei, sa “includa” asta in “lista de prioritati”. 

Suntem multi care ne dorim copii. Problema este ca ei vor veni la un moment dat, cand o sa avem cu cine.

Nu am citit despre subiect, dar imi permit sa scriu cateva randuri, bazandu-ma pe ce-am trait si pe ce vad in jurul meu. Eu cred ca am dezvoltat o noua boala pe care am numit-o autosuficienta combinata cu scepticism exagerat fata de intentiile unui partener de sex opus. Vineri am iesit in oras, am schimbat doua locatii, am petrecut 5-6 ore inconjurata de multimi de oameni. Nimeni nu a intrebat pe nimeni de vorba ca nu e frumos sa te bagi asa in seama, ne-am delimitat spatii personale pe care ni le-am respectat reciproc, ne-am cerut politicos scuze la cea mai mica atingere involuntara. Conversatia, dansul in pereche, zambitul nu se mai potrivesc cu atitudinea eului autosuficient si prin urmare au cam fost scoase din program. 

In multe cazuri, pasiunile comune au facilitat formarea si consolidarea cuplurilor. Ne imprieteneam cand jucam, alergam, cantam, dansam. invatam. Acum nu mai alergam impreuna pentru ca fiecare are programul lui de sport, riguros construit de diverse aplicatii smartphone Suntem atenti la puls, la pace, la viteza medie, la felul in care alergam. Trecem unii pe langa altii, ne intersectam privirile si ne continuam programul de atrenament. Citim singuri in cafenele faine, cantam la chitara acasa, ascultam muzica, vizionam filme si ne plimbam singuri. A fi intrerupt este cumva echivalent cu a fi deranjat. A intrerupe, a invita, a initia este in multe cazuri egal cu a fi vulnerabil, imatur, un pic penibil si..refuzat.

Imi doresc sa ne vindecam de scepticism si sa redescoperim frumusetea vulnerabilitatii. Sa decoperim si sa apreciem stanjeneala celuilalt, nu fermitatea discursului si taria autocotrolului. Sa initiem conversatii, sa recunoastem frumusetea si sa o complimentam. Sa ne zambim mai mult, sa avem incredere in bunul simt si ratiunea curata a celuilalt. Atunci cand vin, sa lasam fluturasii sa invadeze stomacul, fara sa-i distrugem rapid cu amintiri dureroase. As vrea sa cred ca procentul copiilor nascuti din relatii incepute cu stangacie si emotie este mai mare decat al celor nascuti din eprubete si ca asa se va mentine.

Asa ca dragi antreprenori, va rog sa va ganditi si la modalitati de evadare din confortul singuratatii asumate si cresterea proactivitatii in initierea unei relatii. Cred ca avem nevoie de oameni care sa ne inspire si sa ne ajute si aici.

Trecut de căcat am avut, prezent de căcat avem, bine măcar că nu avemnici un fel de viitor

 Este o replica pe care a zis-o Horatiu Malaele intr-unul din cele mai frumoase spectacole pe care le-am vazut “Caramitru, Malaele: cate-n luna si in stele”. 

Este o replica potrivita si pentru generatia mea, cei nascuti in ’86. Acum deja imi imaginez cum unii dintre voi isi calculeaza cati ani aveau ei in 86 si se gandesc ca tocmai eu, care am doar 26 de ani si care aveam 3 ani la Revolutie, m-am gasit sa ma vait. Intr-adevar nu imi amintesc nimic, dar sunt altele pe care mi le amintesc bine: suntem generatia Cernobil care daca a avut noroc sa scape de radiatii a fost lovita din plin de invazia supermarketurilor. Ne-am stricat dintii cu dulciurile la kg, plamanii cu tigarile vandute la bucata, iar alcoolul se vindea la liber in orice bar. Parintii, fascinati de posibilitatile pe care le oferea noul sistem bancar visau la electrocasnice, la imobiliare, la “tun-uri” in afaceri. Unii s-au si imbogatit si au aparut primii copii de parveniti care primeau note mari pentru ca parintii parveniti sponsorizau scoala. Apoi nu a mai fost suficient si era mai simplu sa iei note bune ducandu-te la meditatii. Profesorii au inceput sa simta diferenta in buzunar si au pornit sistemul “educatie pe banda”. Eram grupe si de cate 14 copii, toti ne pregateam pentru ceva ce nu mai existase niciodata: examenul de capacitate.  Orele de sport, desen, muzica s-au redus maxim. Erau fara potential de meditatii, deci nu aveau rost. Educatia pe banda a continuat, s-a dezvoltat puternic cat timp am fost eu in liceu. Am ajuns la apogeul industriei educatiei “admiterea la facultate pe baza de dosar” unde doar locurile la buget erau limitate, la taxa intra oricine. Ne-am trezit ca eram mii de studenti din provincie cu doar cateva sute de locuri in camine. Am fost nevoiti sa inchiriem apartamente la gramada, sa ne cautam de lucru, sa muncim orice doar pentru a fi in Bucuresti. Educatia pe banda a continuat si am fost prima generatie la care master-ul a fost obligatoriu. Aproape toti lucram in timp ce eram la master.

 Suntem generatia care in cel mai scurt timp posibil a prins extremele pietei muncii.  ,De la “Da-i ma dracu cu pretentiile lor, o sa ai timp tooooaaaata viata sa muncesti”, la “Lasa frate, nu te mai vaita, bine ca ai de lucru. Stii ce rau e sa stai degeaba, te urci pe pereti”.

Educatia este doar una din categoriile in care am fost “val de test”.

Suntem de asemena generatia cu credite, cu sahorma la fiecare colt de strada, cu dureri de spate. Suntem generatia care citeste carti printre stiri, suntem dependenti de telefon, de like-uri, de tehnologie.

In acelasi timp ma uit in jur si vad ca facem parte din cei care iau initiativa, care au pasiuni, care au capacitate mare de munca, care vorbesc deschis despre orice. Suntem printre cei care stiu unde sa caute informatia si nu le este teama sa o dea mai departe. Suntem activi, uniti si incepem usor, usor sa ne orientam prin ceata groasa.

On va voir ce va urma cu noi!

Ce purtam vara asta?

Un zambet larg si o doza de optimism. Planuri de vacanta, un tricou comod si o carte captivanta. Un curs de dans, o cura de slabire. Un sal pe care sa-l putem intinde pe iarba intr-un parc colorat de flori, nu de oameni. Un parfum fresh, o piele curata si pantofi comozi. Un bronz. Un corp antrenat, o minte libera, o fata odihnita. Un evantai in metrou, 2 invitatii la spectacol, 15 lei pentru o limonada buna dupa. Un bagaj de-o noapte tot timpul in masina. Bere rece in frigider, inghetata in congelator, capsune pe masa, flori de tei si de soc la uscat ,flori de camp in vaza din dormitor. O draperie groasa, un balansoar. Roaba de Cultura.O alunita sexi, buze hidratate si ata dentara. Un suflet de mana, o umbrela cu buline pentru doamne, o palarie sic pentru domni.

Cam astea cred eu ca sunt tendintele. Va doresc o vara la moda!

Locuri dragi intrate la apa

Mereu mi-a placut sa fug din oras, sa ma pierd prin natura. Era frumos si “la bloc”, eram multi copii si tot timpul aveam cu cine sa ies “pe-afara”. Nu-mi placea insa ca acest “pe-afara” era un teritoriu foarte bine delimitat: era un spatiu cu mult beton, in care nu circulau masini, pe care mama trebuia sa poata sa il supravegheze de la geam si in care eu sa aud cand ma striga la masa.

La “tara” era cu totul altfel: avem o casa mare in care ne jucam pititea, o curte si mai mare in care ne jucam “Imparate cat e ceasul”. In spatele casei aveam un deal pe care dura o vesnicie sa il urci, facem 3 popasuri pana in varf. Luam tot timpul apa si ceva de mancare cu noi, asa de greu era sa ajungi in varf. In fata casei avem un lac. Cand voiam sa facem o excursie pe cinste, mergeam pe marginea lui pana la capat. Cateodata tata umfla barca si vasleam pana in mijlocul lui. Totul putea sa dureze chiar si o zi intreaga!

De Paste am venit acasa. Casa e micuta, gandita initial “de vacanta”. In spatele ei este dealul pe care l-am urcat din nostalgie. Cu toate ca ne-am oprit de cateva ori sa admiram peisajul, am facut 15 minute pana in varf. Aseara m-am gandit ca mi-ar prinde bine o alergare inainte de ospatul de la 12 noaptea. Am ales sa merg pe marginea lacului. Aplicatia mi-a dat 2,4 km pana in capat. In timp ce ma intorceam am auzit niste vecini vorbind: ziceau ca zilele astea vor sa traverseze lacul inot.

M-am tot gandit ce s-a intamplat cu toate locurile astea. Au intrat toate la apa?

Azi dimineata ne-am dus la bunici. Cum ne-au vazut au inceput sa se mire de cat de schimbati suntem, de cat de mult timp a trecut de cand nu ne-au vazut. Ne-au spus apoi ca au batut drum lung pana la biserica, ca slujba a durat cateva ceasuri, ca sunt ingrijorati ca au atat pamant pe care nu mai pot sa-l munceasca.

E clar ca totul va deveni mare din nou! Cand toata fericirea mea va fi legata de un loc si o mana de oameni cu siguranta totul va redeveni mare. Deocamdata ma bucur ca am avut timp sa ma uit in jur sa vad toate aceste locuri mici si sa ascult oameni dragi vorbind despre lucruri mari.

Stiri una si una

Saptamana aceasta m-au amuzat teribil diferite mesaje, stiri, statusuri, etc. Ce e drept, mai rar se nimereste 1 Mai in saptamana patimilor!
Prima stire a venit de la Ziarul Financiar, care ne-a anuntat ca in weekend turistii au putut alege intre a face plaja la mare sau a schia pe partiile din Bucegi, unde stratul de zapada este de "aproape cativa centimetri".

A doua a venit de la prietenul nostru Mc Donalds, care a anuntat in postul Pastelui lansarea meniului Mc Mici. Astfel, toti oamenii care au fost puternic afectati de legea interzicerii gratarului pe marginea drumului, pot veni acum pe terasa la Mc Donalds, sa savureze niste Mc Mici.

Pe al treilea loc se afla statusurile de pe facebook de genul: "La denii" sau "La spovedit". Nu stiu ce ar trebui sa fac? Sa dau like? Daca dau share e ca si cum am fost si eu la denii? Oricum, daca vreti sa ajungeti si nu stiti cum si cand se intampla slujbele sau nu stiti ce rugaciuni e bine sa rostiti in perioada asta, Bisericile s-au unit cu tehnologia si au facut cateva aplicatii pentru Smartphone. De exemplu, prin aplicatia Manastirea Curtea de Arges te bucuri de "reminder pentru fiecare rugaciune in parte." Deh, omul cat traieste, invata!

In concluzie, saptamana aceasta am stat destul de mult pe net, m-am bucurat de o capitala mai libera si mai aerisita, insa mi-a fost tare dor de sinceritatea unui val izbindu-se de mal, de puritatea soarelui rasarind din mare pe Bolero, de pacatosii frumosi zgribuliti pe plaja in jurul unei sticle de vin.

Sarbatori fericite!